Cu Lupa prin Oras

Copiii nu sunt oameni, nu?

4 Comments

Nu sunt o mare iubitoare de copii. Nu mă prăpădesc de drag la vederea unui bebeluş, nu-mi dau seama din prima cu cine semănă mai mult; pentru mine toţi copii până la 1 an seamănă unul cu celălalt. Nu am copii şi nici nu-mi doresc. Dar am ochi şi văd, privesc în jur şi mă minunez de cât de retroactiv poate fi poporul român când e vorba de a învăţa şi a evita să repete mecanic aceleaşi tehnici şi metode de “educaţie” depăşite.

În timpului liceului cu profil pedagogic pe care l-am absolvit, eu n-am fost una dintre acele “practicante” – cum eram numite – care se coborau la nivelul copiilor apelând la maimuţăreli şi cuvinte stâlcite. Dimpotrivă, asemenea practici îmi evocau întotdeauna scena din “Uite cine vorbeşte”, în care personajul principal se intreaba retoric dacă persoana de sex feminin din faţa lui nu cumva e nebună, pentru că el nu înţelege niciun cuvânt din ce spune ea. Dincolo de aspectul educativ zero al unui demers de acest fel – copilul trebuie să audă pronunţia corectă a cuvintelor pentru că învaţă în primul rând prin imitarea adulţilor din jur – există şi unul mai subtil, spiritual: încă din această fază se instituie clar raportul de putere adult-copil, prin subordonarea celui din urmă capriciilor adultului. Mesajul transmis e “Eu sunt mai mare, mai puternic, mai inteligent decat tine, prin urmare eu mă cobor la nivelul tău, tu care eşti mic, slab şi prost.” Oricât de caraghios ar putea părea pentru adepţii educaţiei de modă veche de tipul “eu te-am făcut, eu te omor”, copilul NU este un subordonat căruia să-i dai ordine fără argumente în spatele lor. Copilul trebuie tratat ca ca o persoană (nu e ăsta argumentul folosit şi de Biserică pentru a se poziţiona împotriva avortului, copilul e o persoană încă din momentul concepţiei?), pentru că din el se va dezvolta adultul de mâine.

 

Din experienţa mea cu adulţii copilăriei mele pot spune că copiii nu-i apreciază mai mult pe cei care “se prostesc” cot la cot cu ei, uitându-şi statutul de adult. Chiar dimpotrivă. Sentimentul care se naşte în astfel de cazuri e dispreţul. Poate că nu ştiu să-l denumească drept dispreţ, dar îl simt profund. Şi odată cu dispreţul va veni ulterior şi pierderea respectului.

Problema este ca majoritatea adulţilor sunt atat de prinşi de aici-şi-acum, încât au uitat complet că au fost cândva copii. OK, poate că îşi amintesc evenimente din copilărie, bătăi încasate, note proaste, poznele facute împreună cu prietenii, dar câţi dintre ei îşi amintesc “sentimentele” pe care le-au avut în acele situaţii? Câţi reuşesc să înveţe din lecţiile pe care le-au suferit atunci şi le-au înţeles cu mintea de acum, măcar atât cât să nu impună propriilor copii aceleaşi sentimente negative pe care ei inşişi le-au avut în contact cu părinţii lor sau cu alţi adulţi? Foarte puţini.

Majoritatea mamelor găsesc că e amuzant când băieţelul lor de trei ani se îndrăgosteşte de o colegă de gradiniţă şi fac tulburatoarea greşeală de a trâmbiţa acest precoce succes masculin al copilului lor tutoror celor întâlniţi şi, ceea ce e grav de fapt, o fac de faţă cu respectivul copil. Imediat reacţia celorlalţi adulţi e aceea de amuzament, un amuzament superior care traduce iluzia strâmbă ca doar ei, adulţii, ar putea fi generatorii şi depozitarii unui sentiment atat de profund precum iubirea. Ironiile sau întrebările insistente ale adulţilor asupra acestui subiect nu vor face decât să-i instaureze sentimentul neîncrederii în proprii părinţi (cărora el le-a încredinţat un secret, iar ei i-au înşelat încrederea), pe cel al ruşinii şi ideea ca iubirea trebuie ascunsă. Culmea culmilor, ne învăţăm copiii că trebuie să le fie ruşine că iubesc! Îi trimitem în viaţă ciungi sufleteşte şi apoi ne întrebăm de ce nu-şi găsesc un soţ/o soţie la vârsta adultă. Mai târziu,  acest comportament se va regăsi în gaşca de “prieteni”, unde cel îndrăgostit e adesea luat peste picior şi ironizat de către ceilalţi.

Tuturor părinţilor care cred că ştiu ei mai bine cum să-şi crească pruncii, că doar meseria de parinte se ştie instinctiv, le recomand cu căldură să-şi cumpere DVD-urile cu serialul “Fetele Gilmore” şi să le studieze cu un carneţel alaturi şi creionul în mână. Păcat că serialul s-a încheiat, în România atât de multă lume ar fi avut nevoie de el!

Advertisements

4 thoughts on “Copiii nu sunt oameni, nu?

  1. Big like! şi o zic prin prisma celor 3 copii personali 😀 Sau prin cubul lor 😛 Sau datorită şi pentru ei. Either way – zici tu bine ce zici aici …

    • Multumesc frumos!

      De obicei, la asemenea opinii primesc replici de genul “ei, lasă, o să mai vedem ce-o să mai zici când o să ai copiii tăi” etc.
      Mă bucur să aud că cineva care e părinte nu numai o dată, ci de 3 ori, înţelege şi apreciază ce am vrut să spun 🙂

      • Păi e normal să primeşti replici de genul ăla, avînd în vedere că raportarea majorităţii la copiii mai mult sau mai puţin personali – se încadrează în ceea ce descrii tu mai sus, pentru simplul motiv că e mult mai “la îndemînă” aşa. Adică de ce să te chinui să-ţi educi copilul astfel încît să faci din el OM din start – cînd poţi să nu-ţi baţi capul, ba să-l mai şi faci subiect de mişto pe pitic, pornind de la premisa că oricum s-a descurca el cumva cînd a veni vremea…
        În mai multe detalii nu intru – dar aş putea să scriu la un moment dat o continuare a post-ului tău 🙂

      • Chiar mi-ar plăcea să citesc o astfel de continuare, un fel de “atunci şi acum” din perspectiva fostului copil şi a actualului părinte.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s