Cu lupa prin programul tv

Multe persoane, dintre cele care-şi cumpără ghiduri tv, se plâng ca nu au la ce să se uite la televizor. Si că se difuzează numai porcării. Dacă le întrebi ce emisiune/film au urmărit ultima dată, probabilitatea să auzi cuvintele “măruţă, crime, show-biz, asistente” e de la 90% în sus. Telecomanda si existenta respectivelor ghiduri tv ar trebui să le trezească respectivelor persoane epifania libertăţii de alegere. Dacă tot plăteşti cablul cu o ofertă de x,y,z canale, ce-ar fi să verifici ce “se dă” pe-acolo. Nu mai trăim în perioada loialităţii forţate faţă de un anumit post, nu ne mai limitează nimeni accesul la informaţie, nu mai putem folosi scuza “nu e nimic bun”. Şi nu ne oferă nimeni o primă de “telespectator fidel” dacă stăm numia pe pro tv ( sau orice alte canal vizionat berbeceşte, fără a lua în considerare alternativele).

O altă categorie de persoane, intelectuali fini, să ne-nţelegem, au plâns la înmormântare lui TVR Cultural. Vai, a murit cultura, ce ne facem, de-acum încolo nu vom mai folosi televizorul decât ca bibelou! Evident, faptul că majoritatea evita tvr culturalul din motive de strepezeală a creierului le oferea mai sus amintiţilor intelectuali iluzia unei superiorităţi şi a calităţii de elită. Un fel de “chiorul e rege în ţara orbilor”(nicio aluzie politică, deşi se potriveşte).
Adevărul este că TVRCultural avea puţini spectatori şi în condiţţile crizei actuale reprezenta o scurgere financiară. Bineînţeles că nu-mi pare bine că s-a închis, dar mă bucur de soluţia găsită: multe dintre proiectele existente pe vechiul TVRCultural s-au mutat pe TVR2, unde, zic eu, au o mai mare şansă de a fi văzute şi îndrăgite şi de alte persoane, altfel nevizitatoare ale Culturalului.

Ce-am găsit eu interesant de urmărit la o simplă căutare într-un gid tv (există şi situri care oferă posibilitatea de a vizualiza proramul tv al fiecărei zile, prin urmare nu e necesar să cumpăraţi neapărat un ghid tv pe hârtie):

* o emisiune care se difuza acum câţiva ani pe TVR Cultural, realizată de regizorul Laurenţiu Damian, “Despre documentar, încă ceva în plus“, în fiecare joi noaptea, de la ora 23:50, pe TVR2. Evident, o emisiune despre filme documentare. Formatul e structurat în interviu cu un regizor de film documentar şi difuzarea unor documentare sub semnătura regizorului invitat. e posibil ca numele emisiunii să fie inspirat de cartea pe care Laurenţiu Damian a publicat-o în 2003, la editura Tehnică :).

Dincolo de pasiunea mea pentru acest gen de filme, s-ar putea ca şi cei care nu cunosc genul să aibă câte o surpriză plăcută. Filmele prezentate sunt destul de vechi, din generaţia care a ridicat faima studioului Sahia. Nu se încadrează în tiparul Discovery, cu care românii asociază azi ideea de documentar; unele sunt filme de imagine, altele de montaj, unele sunt filme-eseu sau potret. Unde altundeva mai găsiţi aşa ceva azi?

* un film documentar (iarăşi, bineînţele :D) semnat de Cornel Mihalache, “Blestemul lui Brâncuşi”,  partea a II-a, astăzi, 30 martie, de la ora 19:00 şi în reluare noaptea de la 1:10, tot pe TVR2. Prima parte, difuzată săptămâna trecută, a stârnit controversă în jurul subiectului: aducerea sau nu a osemintelor lui Brâncuşi în ţară. Filmul nu este realizat într-o notă obiectivă, el exprimă opinia realizatorului în legătură cu demersurile iniţiate în acest sens. Vă las pe voi să descoperiţi ce şi cum, însoţiţi de finalul primei părţi :

“Avem şi noi Prometeul nostru şi vulturii îi mănâncă în fiecare zi ficatul. Iartă-ne, nene Costache, că nu ştim ce ne-ai lăsat tu aici.”

Enjoy!

 

Advertisement

Copiii nu sunt oameni, nu?

Nu sunt o mare iubitoare de copii. Nu mă prăpădesc de drag la vederea unui bebeluş, nu-mi dau seama din prima cu cine semănă mai mult; pentru mine toţi copii până la 1 an seamănă unul cu celălalt. Nu am copii şi nici nu-mi doresc. Dar am ochi şi văd, privesc în jur şi mă minunez de cât de retroactiv poate fi poporul român când e vorba de a învăţa şi a evita să repete mecanic aceleaşi tehnici şi metode de “educaţie” depăşite.

În timpului liceului cu profil pedagogic pe care l-am absolvit, eu n-am fost una dintre acele “practicante” – cum eram numite – care se coborau la nivelul copiilor apelând la maimuţăreli şi cuvinte stâlcite. Dimpotrivă, asemenea practici îmi evocau întotdeauna scena din “Uite cine vorbeşte”, în care personajul principal se intreaba retoric dacă persoana de sex feminin din faţa lui nu cumva e nebună, pentru că el nu înţelege niciun cuvânt din ce spune ea. Dincolo de aspectul educativ zero al unui demers de acest fel – copilul trebuie să audă pronunţia corectă a cuvintelor pentru că învaţă în primul rând prin imitarea adulţilor din jur – există şi unul mai subtil, spiritual: încă din această fază se instituie clar raportul de putere adult-copil, prin subordonarea celui din urmă capriciilor adultului. Mesajul transmis e “Eu sunt mai mare, mai puternic, mai inteligent decat tine, prin urmare eu mă cobor la nivelul tău, tu care eşti mic, slab şi prost.” Oricât de caraghios ar putea părea pentru adepţii educaţiei de modă veche de tipul “eu te-am făcut, eu te omor”, copilul NU este un subordonat căruia să-i dai ordine fără argumente în spatele lor. Copilul trebuie tratat ca ca o persoană (nu e ăsta argumentul folosit şi de Biserică pentru a se poziţiona împotriva avortului, copilul e o persoană încă din momentul concepţiei?), pentru că din el se va dezvolta adultul de mâine.

 

Din experienţa mea cu adulţii copilăriei mele pot spune că copiii nu-i apreciază mai mult pe cei care “se prostesc” cot la cot cu ei, uitându-şi statutul de adult. Chiar dimpotrivă. Sentimentul care se naşte în astfel de cazuri e dispreţul. Poate că nu ştiu să-l denumească drept dispreţ, dar îl simt profund. Şi odată cu dispreţul va veni ulterior şi pierderea respectului.

Problema este ca majoritatea adulţilor sunt atat de prinşi de aici-şi-acum, încât au uitat complet că au fost cândva copii. OK, poate că îşi amintesc evenimente din copilărie, bătăi încasate, note proaste, poznele facute împreună cu prietenii, dar câţi dintre ei îşi amintesc “sentimentele” pe care le-au avut în acele situaţii? Câţi reuşesc să înveţe din lecţiile pe care le-au suferit atunci şi le-au înţeles cu mintea de acum, măcar atât cât să nu impună propriilor copii aceleaşi sentimente negative pe care ei inşişi le-au avut în contact cu părinţii lor sau cu alţi adulţi? Foarte puţini.

Majoritatea mamelor găsesc că e amuzant când băieţelul lor de trei ani se îndrăgosteşte de o colegă de gradiniţă şi fac tulburatoarea greşeală de a trâmbiţa acest precoce succes masculin al copilului lor tutoror celor întâlniţi şi, ceea ce e grav de fapt, o fac de faţă cu respectivul copil. Imediat reacţia celorlalţi adulţi e aceea de amuzament, un amuzament superior care traduce iluzia strâmbă ca doar ei, adulţii, ar putea fi generatorii şi depozitarii unui sentiment atat de profund precum iubirea. Ironiile sau întrebările insistente ale adulţilor asupra acestui subiect nu vor face decât să-i instaureze sentimentul neîncrederii în proprii părinţi (cărora el le-a încredinţat un secret, iar ei i-au înşelat încrederea), pe cel al ruşinii şi ideea ca iubirea trebuie ascunsă. Culmea culmilor, ne învăţăm copiii că trebuie să le fie ruşine că iubesc! Îi trimitem în viaţă ciungi sufleteşte şi apoi ne întrebăm de ce nu-şi găsesc un soţ/o soţie la vârsta adultă. Mai târziu,  acest comportament se va regăsi în gaşca de “prieteni”, unde cel îndrăgostit e adesea luat peste picior şi ironizat de către ceilalţi.

Tuturor părinţilor care cred că ştiu ei mai bine cum să-şi crească pruncii, că doar meseria de parinte se ştie instinctiv, le recomand cu căldură să-şi cumpere DVD-urile cu serialul “Fetele Gilmore” şi să le studieze cu un carneţel alaturi şi creionul în mână. Păcat că serialul s-a încheiat, în România atât de multă lume ar fi avut nevoie de el!