Farmecel

Aşezaţi-vă comod, dragii mătuşii, să vă spun o poveste pe care-am auzit-o şi eu de la bătrânii mei, care o ştiau şi ei de la bătrânii lor.
Se zice că era odată, prin părţile Clujului de azi, într-un sătuc din acelea mici, de care râdeţi voi azi că n-are lumina băgată în casă, doi tineri: Florica şi Voinicu’. Cine le-a pus numele, bun cap a avut, căci erau după chipul şi asemănarea lor. Florica era frumoasă şi gingaşă ca o floare, o “frumuseţe naturală”, cum ziceţi voi azi, iar Voinicu’ era cel mai fain şi mai voinic fecior din sat.
Florica şi Voinicu’ se aveau dragi şi tare bine le mai şedea împreună. Atâta numai că Florica era fată bogată şi părinţilor ei nu prea le venea să-şi dea fata după un flăcău sărac, oricât ar fi fost el de voinic şi de vrednic.
Aşa că, ce şi-au zis cei doi tineri, dacă părinţii ei tot nu şi nu, s-au vorbit şi-au hotărât să fugă împreună. Unde? Nici ei nu ştiau bine. În lume, că-i largă şi şi-or găsi ei un rost. Şi într-o noapte fără bârfitoarea lună care să-i dea de gol, Voinicu’ a aşteptat-o pe fată la fântâna satului în căruţa veche a unchiaşului său, la care a  înhămat un cal ca un zmeu, pentru care a muncit flăcăul pe la casele şi pe câmpurile oamenilor timp de două veri. Florica a venit şi ea la locul învoit, toată numai ape de spaimă să n-o prindă. Într-un cearşaf cu cipcă îşi adunase câteva din lucrurile făcute de mâinile ei, cămăşi cu pui, ştergare şi feţe de masă cu flori. Voinicu’ a râs pe sub mustaţă şi i-a zis că dacă e să înceapă viaţa împreună pe întuneric, măcar s-o înceapă cu drag şi cu frumos, şi i-a pus în poală un buchet mare de gălbenele, culese din curtea bisericii satului, unde s-au văzut ei prima oara. Că deh, mai demult oamenii nu se întâlneau pe Facebook, ca acuma …
Şi-au fugit.
Au călătorit ei aşa, vreo trei zile. Au trecut un deal, o vale, apoi încă un deal, până când au ajuns într-un sat curat şi cu gospodarii bine îngrijite, şi s-au gândit să se oprească aici şi să nu meargă mai departe. Trăgeau nădejde să se împace până la urmă şi cu părinţii, şi nu voiau să li se piardă de tot urma.
S-au oprit la fântâna cu roată din mijlocul satului, să adape calul şi să-şi mai tragă şi ei sufletul, să-şi pună ordine în gânduri şi să se sfătuiască încotro s-o apuce. Ca o familie ce erau deja. Lângă fantana o babuţă ca vai de ea, se chinuia sa ridice vadra de apă, dar o scăpa mereu înapoi, căci nu mai avea putere în mâini. Voinicu’, inimos cum era el, s-a repezit s-o ajute.
– Mulţam fain, maică, de ajutor. Da’ voi de pe unde sunteţi, că nu v-a mai văzut baba p-aicea?
– Nu suntem de-aicea, mătuşă. Am fugit de-acasa împreună, că parinţii nu îngăduiau să merg după omul care-mi era drag, a răspuns Florica.
Şi din vorbă-n vorbă, ajutând-o pe bătrână la căratul vedrei cu apă, i-au spus toată povestea lor şi cum îşi căutau acum un loc al lor şi un preot care să-i cunune.  Pe drum baba le-a arătat casa preotului satului şi, ajunsă în faţa porţii căsuţei sale, le-a mulţumit frumos şi le-a spus cu o lumină ciudată în ochii ei verzi:
– Dragii mătuşii, dar din dar se face rai şi ajutorul dat Dumnezeu nu-l pierde. Când o s-aveţi nevoie de ajutor şi n-o să mai ştiţi ce să faceţi, să bateţi numa’ la poartă la baba Sofia. Aşa îmi zâc oamenii, Baba Sofia.
Şi într-o clipă a dispărut în casă.
Florica şi Voinicu’ şi-au căutat de ale lor, au întrebat în stânga şi în dreapta după adăpost. Până la urmă au găsit loc de poposit peste noapte taman la casa preotului pe care le-o arătase baba.
Chiar dacă la început preotul nu prea ştia ce să creadă şi dacă să creadă în povestea lor, mai târziu, când s-a dumirit că străinii aduşi de soartă în pragul lui erau oameni harnici şi destoinici, s-a învoit să-i cunune. Tot el i-a ajutat să înceapă un rost în sat, punând obrazul lui în joc pentru cinstea flăcăului care-şi căuta de lucru.

Vrednici din fire şi fără frică de muncă, Florica şi Voinicu’ au câştigat încet-încet inimile sătenilor şi un loc al lor între ei. Primăvara următorului an i-a găsit la căsuţa lor, mică, dar ca o floare, şi în căsuţă cu un prunc, ca “rupt din soare”, cum ziceau vecinii. Alb-dalb la faţă ca maică-sa şi bălăior ca taică-su. I-au pus numele Ionuc. Dar toţi din sat îi spuneau Ionuc Frumosu’. Şi zilele le treceau în bucurie şi bună înţelegere, iar Ionuc creştea de la o zi la alta şi parcă de ce creştea, de-aia se făcea şi mai frumos.
Dar pe pământ sunt şi zile bune şi zile rele, iar relele-s lăsate ca să-şi dea sama oamenii cât e de frumoasă viaţa şi să n-o ia în râs. Pe când abia împlinise Ionuc Frumosu’ cinci ani, s-a dus într-o zi cu alţi copii la cules de fragi şi mure. Nu era mare păduricea de la marginea satului, nu era niciun pericol în privinţa asta. Şi fragi erau destui. A strâns Ionuc fragi în trăistuţa pe care i-o făcuse maică-sa, dar mai mulţi a mâncat decât a pus în traistă. A mâncat Ionuc la fragi până când i s-a făcut rău. Copiii, speriaţi, au dat fuga în sat să-i spună Floricăi. Cîţiva dintre cei mai mari şi-au scos cămăşile, le-au legat de mâneci, ca un fel de targă, şi l-au adus acasă. Florica era în poartă, cu sângele scurs din obraji şi cu picioarele de plastilină, de moi ce şi le simţea.
Ce nu i-a făcut, ce nu i-a dat doar-doar îşi revine! În van.

Înnebuniţi de grijă, părinţii l-au dus la casa doftorului din sat, care tocmai în zilele acelea era plecat cu treabă la oraş. Repede, să se pregătească, să înhame caii la căruţă, să pregătească de-ale mâncării şi batista cu banii strânşi pentru vremuri grele şi să plece la oraş, la doftori. Dar vezi că necazul când vine, e ca un cutremur, nu loveşte numai o dată. Taman când toate erau pregătite de plecare, vine veste pe uliţă că, peste noapte, banii s-au schimbat şi că, cine n-a ştiut din vreme şi are bani vechi pe care nu i-a schimbat, nu-i mai sunt de nici o trebuinţă.
Nici trăznetul dacă ar fi căzut între ei n-ar fi izbit mai tare în inimile părinţilor. Vedeţi voi, şi atunci, ca şi acum, doftorii trebuiau plătiţi. Unde să se ducă? Ce să facă! De unde să facă rost de bani? Moare băiatul!!!
Şi atunci, din inima şi mintea de mamă încercată, a răsărit o amintire. Prima lor zi în sat şi baba Sofia. Sofia asta, au aflat ei mai târziu, era temută şi respectată în sat. Că ea ştia tainele ierburilor şi ştia care plantă trebuia culeasă din pădure dimineaţa, la cântatul cocoşilor şi care seara, după asfinţitul soarelui. Avea ograda plină cu ierburi de leac, ba chiar şi una cu nume nemaiauzit prin părţile locului, aloe, pe care o punea pe arsuri şi după ce bolmojea descântecul, pielea cea pârlită se ducea şi rămânea în loc piele frumoasă şi curată. De-asta oamenii se cam temeau de ea şi-i spuneau “fărmăcătoare”.
Dar parcă mai contau toate astea? Şi-a amintit Florica de vorbele ciudate ale babei, l-a pus pe Ionuc în căruţă şi-au dat bice cailor. Baba Sofia, pare-se că ştia şi-i aştepta. Repede l-a luat, l-a descântat, i-a turnat pe gât licori din plante numai de ea ştiute, dar băiatul tot nu-şi revenea. Când a văzut una ca asta, baba Sofia a luat-o deoparte pe Florica şi i-a spus că n-a mai rămas decât un singur lucru de făcut şi că, dacă Florica se lasă pe mâna ei, îi scapă băiatul. Florica, ce era să facă. A încuviinţat.
– Să nu te sperii, da’ trebe’ să vinzi pruncu’ şi să-i schimbi numele.
– Cum să-mi vând, babă Sofie, băiatul? Ce vorbă îi asta?!
– Iaca vorbă. Ne ducem la voi acasă, io rămân afară, la fereastră, şi tu din casă, iei pruncu’ şi mi-l dai mie zâcând ce te-oi învăţa io. Îi schimbi şî numele, ca să nu-l mai găsească moartea.
– Vai de mine, babă Sofie, creştină eşti dumneata?
– Io ţ-am spus cum poţi scăpa pruncul. Dacă vrei, vrei, dacă nu …
Inima de mamă a acoperit toate îndoielile, toate poveştile satului. Şi cum a zis baba Sofia, aşa au făcut. Florica l-a îmbrăcat pe băiat cu haine noi, i-a ascuns în sân busuioc şi gălbenele, l-a uns pe frunte cu ulei de la candelă şi l-a dat pe fereastră în braţele babei, zicând:
– Îndrăgosteşte-te de viaţă, puiu’ mamii, ca să trăieşti şi să aduci bucurie oamenilor.
– Ionuc s-a născut, Ionuc a murit. Pruncu’ ăsta nu-i Ionuc, îi Farmecel, că-i frumos şi cu vino-ncoa şi baba Sofia Fărmăcătoarea l-o ţânut în braţe, a răspuns baba.
Florica a primit de la baba Sofia un kil de făină de mălai, pentru că aşa s-au înţeles la preţul “vânzării”. Lucrurile trebuiau făcute după regulă, ca la orice altă vânzare, ca să ţină descântecul. Nu ştiu cât i-a plăcut Floricăi noul nume al băiatului, că se cam ruşina în faţa sătenilor, dar se gândea că decât mort, mai bine să-l cheme şi Farmecel. Mai ales că baba Sofia i-a spus că băiatul va fi învăţat şi iubit de oameni şi numele lui va fi cunoscut de multă lume.
Farmecel n-avea grijă de gândurile maică-sii. Era vesel şi curios ca toţi copiii, iar după ce s-a făcut un pic mai mărişor era tot timpul după baba Sofia, pe care o ajuta la cules plante, la pregătit ceaiurile şi pomezile de leac. Şi era atât de isteţ, încât în curând a învăţat şi el tainele ierburilor şi, la moartea babei Sofia, a rămas el să oblojească oamenii şi animalele satului atunci când îi cereau ajutorul.

Cel mai mult îl căutau fetele mari, pentru că le era drag, dar şi pentru că le învăţa ce ceaiuri să bea ca să fie sănătoase,  cum să-şi îngrijească mâinile muncite, cum să-şi facă obrazul mai curat şi mai fraged, părul mai strălucitor.  Aşa de bune erau poveţele lui, încât se cunoştea imediat în sat care fată a trecut pe la el, fiindcă se spunea despre ea că “are Farmec”. Încet-încet, numele de care se ruşina al’dată maică-sa a început să însemne frumuseţe şi vino-ncoa.
Farmec, ajuns om mare, la casa lui, a ajutat mulţi oameni din sat, dar şi domni de la oraş, că-i mersese vestea peste şapte sate şi peste tot atâtea oraşe. Iar tainele învăţate de la baba Sofia le-a transmis copiilor lui, nepoţilor, iar ei le-au spus mai departe copiilor copiilor lor. Peste ani şi ani, în vremuri tare gri, stră-stră-nepoţii lui Farmec, auzind povestea, au botezat cu numele lui afacerea lor. Au căutat vechile reţete ale moşului lor şi au transformat pomezile de altădată în creme numai bune şi pentru voi, dragele şi dragii mătuşii. Ba le-au mai şi îmbunătăţit şi au adus ingrediente noi.

Pun pariu că n-aţi ştiut povestea asta, aşa-i, dragii mătuşii? Dar sigur ştiţi şi voi despre firma de cosmetice Farmec, mai ales că parcă am văzut la televizor o reclamă, în care apare fătuca aia, Giulia, care acum e Ambasador pentru gama Farmec Natural.
Ciripiţi şi voi mai departe povestea, daţi un ochi pe Cartea Feţelor, şi în timp ce vă frăgeziţi obrazul cu creme cu argan, galbenele si aloe vera, amintiţi-vă de Farmecel şi …îndrăgostiţi-vă de viaţă. Pentru că dragostea de viaţă e taina cea mare a lui Farmecel, taina frumuseţii naturale.

 

*poveste scrisă pentru Spring SuperBlog 2013*